Scriitori gurmanzi și pagini de literatură culinară (2)
Pagini culinare #2
Dragi iubitori de povești despre cuvinte, partea a doua a călătoriei noastre culinare ne duce, din nou, în Moldova, în lumea fantastică a lui Ion Creangă, autor de povești, povestiri, nuvele și basme.
Ion Creangă și preocupările culinare ale oamenilor de la țară
Ion Creangă (1837-1889) a fost scriitor, profesor și diacon și era, se pare, un mare gurmand, care iubea mâncărurile grase și suculente. Într-una dintre memoriile sale, Creangă scria că "nimic nu se compară cu un cocoș fript cu tot cu pene. Are alt gust, carnea e mai tăricică, simți că îmbuci ceva din natură".
George Călinescu scria despre Creangă că devorează el singur, la o masă, cinci fripturi şi înghițea ca lupul din “Capra cu trei iezi” o oală de sarmale, iar un contemporan adesea citat, ar fi povestit că nu mânca, la o masă, mai puţin decât o găină friptă pe ţiglă de lemn tăvălită în mujdei de usturoi, o oală de găluşte cu „pâsat de meiu“ împănat cu bucăţi de slănină, iar la urmă o strachină vârfuită de plăcintă poale în brâu, iar ca băutură, se mulţumea cu o cofiţă de vin amestecat cu apă.
„După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină, şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mâncă bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte, cu poale-n brâu făcute cu julfă. Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţii de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de «fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac», ca adevărat românaş, face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă.“
(“Vitejiile lui Creangă” de George Călinescu)
Creangă nu era preocupat de rafinamentul culinar, îl interesau, mai degrabă, bucatele tradiționale și, mai ales, ca sarmalele, afumăturile, cârnații sau găina friptă pe țiglă să fie în cantități suficiente pentru a satisface un apetit nemăsurat. Avea reputația că era atât de gurmand încât, atunci când se afla în bojdeuca sa, era însoțit până și în pat de o oală voluminoasă de plăcinte.
Așa stând lucrurile, nu e de mirare că Ion Creangă a scris, printre alte povești, și “Povestea pâinii“.
În “Amintiri din copilărie”, Ion Creangă descrie preocupările culinare ale oamenilor de la țară, dar deși scenariul trece prin bucătăria ţărănească, nu zăbovește prea mult acolo.
“slănină şi făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemene curechiu în poloboc, slavă Domnului!”
Ritualul tăierii porcului, la Crăciun, era un prilej de mare bucurie pentru copii, iar Nică era nelipsit de la praznic:
“La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi deie coada porcului s-o frig …”
Nu doar Amintirile ci și poveștile lui Creangă sunt “împănate” cu referiri gastronomice, inspirate din viața reală a contemporanilor săi. Personajele lui Creangă mănâncă mult, dar fără protocol și fără niciun criteriu estetic.
Se mai poate remarca că eroii poveștilor lui Creangă se ciondănesc adesea la masă, așa încât nu au timp de discuții filosofice, vorbe înțelepte sau vechi amintiri, așa cum se întâmplă, de exemplu, în proza lui Sadoveanu.
În “Soacra cu trei nurori”, la îndemnul celei mai tinere dintre ele, nurorile s-au ospătat cum se cuvine, în timp ce mama soacră dormea “lată“.
“Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte, câţiva pui pârpâăţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute cheamă şi pe celelalte două în bordeiu, şi se pun la masă cu toatele.
— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă răpăd în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât …
Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat pănă au adormit cu toatele pe loc.”
Mama capră, protagonista poveștii “Capra cu trei iezi”, pune la cale o capcană gastronomică pentru a se răzbuna pe lup, care îi mâncase iezii.
“Şi aşa zicând, pune poalele-n brâu, îşi suflecă mânicele, aţiţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie1, face alivenci2, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate.”
În „Harap Alb”, împăratul Roșu îi pune la încercare pe Harap-Alb și pe însoțitorii săi, oferindu-le un adevărat festin. Numai că Flămânzilă și Setilă reprezentau, mai degrabă, pofta mâncării și a băuturii, așa că au dejucat planul împăratului.
“În sfârşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iacă li se aduc 12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe3 fripte şi 12 buţi pline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi sclipesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar…
Şi atunci unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o harabă de pâne şi câte o ialoviţă întreagă, şi răpede mi ţi le-a înfulicată şi le-a forfăcat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi, răpede-răpede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage.”
Pentru următoarea poveste rămânem în Moldova, unde a apărut prima carte românească de bucate.
Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, autorii primei cărți românești de bucate
Mihail Kogălniceanu (1817-1891, om politic, avocat, istoric, publicist, prim-ministru și de mai multe ori ministru) și Costache Negruzzi (1808-1868, om politic și scriitor pașoptist), mari iubitori ai artei culinare, au scris prima carte de bucate românească, „Rețete de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești“ (Iași, 1841). Poate e pretențios spus carte, e mai degrabă o broșură, cu 200 de rețete scrise în limba română cu alfabet de tranziție. Autorii au semnat cartea doar cu inițialele lor, considerând, probabil, că meritul lor era doar acela de a fi compilat rețetele respective.
“Bucatele sânt tot beftecuri, anghemahturi4, budinci şi blamanje5, bucate favorite în ţinuturi şi care de unii se mănâncă cu sardele, ca să nu fie prea dulci şi să strice dinţii.”
(Mihail Kogălniceanu)
Cumva surprinzător, foarte multe dintre rețetele prezentate nu aparțin bucătăriei tradiționale românești, meritul autorilor fiind cu atât mai mare cu cât au încercat să introducă în bucătăriile românilor și preparate din alte țări. Printre acestea se numărau: supă franțuzească; pui cu capere; pui cu cotton; hulubi în papiloturi; ouă franțuzești; curechi nemțesc; pâine spaniolească. Sfaturile pe care autorii le oferă în încheierea broșurii sunt, însă, neaoș românești: „cum se face brânza; cum se păstrează nucile; cum se desărează bucatele; cum se limpezește vinul”.
Incursiunile culinare nu au luat sfârșit, rămâi, deci, pe recepție! Și, dacă ai pierdut prima parte, o poți citi AICI.
Plachie = mâncare de pește preparată cu multă ceapă și cu mult untdelemn, rumenită la cuptor
Alivenci = turte făcută din mălai amestecat cu lapte bătut și cu brânză și coapte în cuptor cu unt sau cu smântână
Ialoviță = vacă mare și grasă (regionalism)
Anghemaht = mâncare cu carne (de pui sau de miel) gătită în sos alb de lămâie.
Blamanjea = gelatină animală albă preparată cu extract de migdale dulci, cu apă de flori de portocal și cu esență de lămâie.