Scriitori gurmanzi și pagini de literatură culinară (1)

Pagini literare #1

Photo by Vlad Sargu on Unsplash

Dragi iubitori de povești despre cuvinte, incursiunea noastră de astăzi nu va fi una etimologică, cum, poate, v-ați obișnuit, ci una culinară. Pentru că mi se pare foarte interesant cum unii scriitori au transpus în paginile pe care le-au scris o altă pasiune a lor, gastronomie. Și cum toate aceste pagini rflectă nu doar obiceiurile culinare ale românilor ci și evoluția gustului culinar, m-am gândit că ar fi interesant să le răsfoim împreună.

Și, pentru că suntem iubitori de cuvinte, unele dintre texte sunt reproduse (aproape) așa cum au fost scrise de autorii lor. În măsură în care a permis tastatura.

Călătoria noastră începe în Moldova, în secolul al XVII-lea.

Dimitrie Cantemir și ospețele moldovenești

Dimitrie Cantemir (1674-1723) a fost domn al Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc: filozof, istoric, lingvist, enciclopedist, etnograf, geograf, muzicolog și compozitor.

Probabil cea mai cunoscută operă a lui Cantemir este “Descriptio Moldaviae”, scrisă în limba latină (1714-1716), pe vremea când trăia în Rusia, fiind prima prezentare interdisciplinară a Moldovei și locuitorilor ei (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă).

Dimitrie Cantemir scrie că moldovenilor le plăcea să petreacă, uneori până se crăpa de ziuă.

„De băutură nu au prea multă greață, dar nici nu sunt plecați peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopții; alteori până ce se crapă de ziuă … Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiecare zi, ci numai de sărbători sau când e vremea rea, iarna, când gerul silește oamenii să stea pe-acasă și să-și încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubește nimeni, afară de oștean; ceilalți beau numai un pahar mic înainte de masă … ”

Cât privește mâncarea, unul dintre felurile preferate (și care se afla, mai târziu, și printre preferințele lui Ion Creangă) era cocoșul fript cu pene cu tot. Felurile de bază ale moldovenilor erau pâimea și mămăliga. Printre felurile de mâncare pe care moldovenii le găteau pe vremea lui Cantemir se numărau: ciorba de potroace cu zeamă de varză murată, musacaua, chiftelele, tochitura, scrobul sau bulzul.

Ne mai spune Cantemir că, deși moldovenii beau regulat, ei mănâncă doar ocazional, din cauza muncilor grele în anotimpul cald, din sărăcie sau chiar din prostie, neavând noțiunea meselor regulate, iar singurele “ceasornice ale zilei“ erau “stomahul și soarele“. În anotimpul rece, mâncau și beau de dimineața până seara, neavând altceva mai bun de făcut. Dar și când se apucau de ținut post, nu se mai opreau cu săptămânile.

N-aș spune că domnul (de două ori al Moldovei) avea o părere prea bună despre moldoveni. Cred că nici “domnii“ noștri contemporani n-au o părere prea bună despre români.

Părăsim Moldova și ne întreptăm atenția spre Regat, un secol și ceva mai târziu.

Nicolae Filimon și mielul fript hoțește

Nicolae Filimon (1819-1865) a fost autorul primului roman realist românesc, Ciocoii vechi și noi (1863), dar și primul critic muzical român. A mai publicat nuvele romantice și realist-satirice, articole de critică muzicală și a scris un jurnal de călătorie. Se pare că Nicolae Filimon aprecia mâncarea bună, lucru care reiese atât din declarațiile contemporanilor cât și din paginile operelor sale. Se spune că lui Nicolae Filimon îi plăceau ciorbele “lungi“ și friptura de capră cu mult usturoi.

„Lui Filimon îi plăcea traiul bun … îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iahnile și plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane și purcel fript, dacă era întreg“.

(Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri despre Nicolae Filimon)

În “Ciocoii vechi și noi” (1863), Nicolae Filimon descrie mesele „desfrânate“ ale fanarioţilor în vremea lui Caragea Vodă, cu „păstrăvi, mihalţi şi felurite alte mâncăruri fragede şi gustoase, pregătite de acea zi pentru un ospăţ care ar fi putut să aţâţe dorinţele şi ale vestiţilor noştri străbuni în lăcomie“.

Nu doar mesele fanarioților s-au bucurat de atenția lui Filimon, ci și pregătirea haiducească a unui miel în jăratec, descrisă cu multă pricepere, se pare.

“Hoţii eșiră din pădure, junghiară într'o clipă toți mieii, le scoase pântecele şi cosându'i iar la loc cu pielea pe dânșii, intrară în pădure și răscolind cu nişte pari un jeratec compus din curpeni de viță sălbatică, în care închisiţia ar fi putut să arză o sută de eretici, îngropară într'ânsul pe toţi mieii.

Dinu, neînțelegând nimic din acest mod nou de a face fripturi, privea cu uimire pe aceşti bucătari improvizați, cari, prin figurile lor posomorâte şi prin mișcările ce făceau, semănau întocmai cu demonii iadului, cari torturează sufletele condamnaților.

În timpul acesta, o altă grupă de tâlhari întindea pe iarba verde o masă de pânză; alții făceau mămăligă; câţiva coceau ouă şi curățau cepe și usturoi verde pe care le aşedaii pe la locurile unde avea să şeadă oaspeții.

Pe când toată ceata tâlharilor se ocupa cu pregătirea acestui ospăț original, se audi un pocnet ca al unei bombe ce iese dintr'un tun …

- Acest sunet va să dică, cocoane, c'a venit timpul să ve puneţi la masă.

- Nu înțeleg nimic.

- Priveşte! —îi dise, arătându'i doi tâlhari ce scosese un miel din mormântul de flăcări, şi îl udau cu un fel de acest apă compusă din vin amestecat cu usturoi pisat și cu sare.—Pocnetul care te-a speriat, venea de la acest miel.

- Și de cea pocnit mielul, frățioare?

- Fiindcă s'a fript de ajuns.

- Dar ce mai fac acei doi voinici cu dânsul?

- II stropesc cu vin și'l înfăşură în pânză, ca să nu'i iasă mirosul cel frumos.”

(“Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, București, ediția 1902)

Nu mai rămâne de adăugat decât că s-a mâncat cu o poftă “nedescriptibilă“, adăugându-se ceapă și usturoi verde și stropind totul din belșug cu vin de Cernătești.

Rămâi pe recepție pentru alte povești culinare! Tolba e plină, o deșertăm curând.