Scriitori gurmanzi și pagini de literatură culinară (3)

Pagini culinare #3

Photo by Caroline Attwood on Unsplash

Dragi iubitori de povești despre cuvinte, incursiunea noastră culinară de astăzi ne poartă, pentru început, în lumea reală și imaginară a (probabil) celui mai citit scriitor român.

Ion Luca Caragiale, mare consumator de dulciuri

Ion Luca Caragiale (1852-1912, dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist) aprecia mâncărurile fine, deși nu era de acord cu noile feluri de mâncare introduse în alimentația burgheză, scriind că:

„aceste mici firimituri, aceste zaharicale, precum spuneau acei fins gourmets, acei pricepuți tabieti, răposații, bunii boieri, părinții bonjuriștilor de la ‘48, zaharicale a căror savoare concentrată înlocuiește cu succes cantitatea nutritivă“.

De asemenea, Caragiale ironiza obiceiul de a consuma prea multe feluri de mâncare la o masă, oferind cititorilor și mostre de meniu:

“Un prânz împărătesc! şi tot lucruri uşoare:

Mezeluri, salam, ghiudem, limbă, licurini, masline, icre de ştiucă şi negre; supă de clapon cu patèle; pană de somn rasol; clapon ciulama; chifteluţe marinate cu tarhon; pâr - joală de nisetru; patricieni la grătar; un purcel la frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse; vin alb, negru, şampanie etc.”

(Țal!…)

Caragiale a fost, de-a lungul vieții, un mare gurmand, cu o curiozitate gastronomică care-l purta de la specialități rafinate. Se pare că pasiunea pentru arta culinară a lui Caragiale a fost moștenită de la bunicul său, un grec, fost cofetar și plăcintar la curtea domnitorului Caragea.

Un lucru mai puțin știut despre Caragiale este că nu putea trăi fără dulciuri, într-o lucrare biografică mărturisind că "simțea că moare dacă nu avea zaharicale la fiecare masă". Nici cafeaua franțuzească, nu prea dulce, n-a fost pe placul lui Caragiale:

“Beau o cafea… amară cafeaua în ţară străină… prea puţin zahăr şi prea multă frank-caffe!… Gustând, foarte dezgustat, din cafeaua exilului, aud că afară se pregăteşte trenul de plecare cătră interiorul patriei mele …”

(“Identitate”)

Spre deosebire de Ion Creangă, imaginarul gastronomic al lui Caragiale este mai bogat și mai orientat spre realitatea prezentă. Personajele lui Caragiale se întâlnesc în spațiul public (la cafenea, la dugheană, la bodegă) și, la un un mezel și un pahar de mastică sau de bere, dezbat subiectele lor preferate: starea proastă a țării și guvernul incapabil.

“Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi profesiuni liberale. Aşteaptă aci de mult să se oprească potopul, şi, aşteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş, şi gustă mezeluri, salam, ghiudem, caşcaval, măsline…”

(“Monopol”)

Mâncarea și băutura devin, în opera lui Caragiale, nu doar simple elemente de decor, ci surse de satiră și umor și instrumente cu ajutorul cărora scriitorul conturează trăsături de caracter, mentalități și moravuri, subliniază viciile și excesele umane.

“Cam pe la deşteptatul rânduricilor – ţal!… Aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale… şi 5 rânduri de marghilomane.

Foarte – cum m-aş putea exprima în termeni mai aleşi, adică mai potriviţi? – foarte… gata, coborâm frumos, însă pe tăcute – nu o tăcere lugubră, totuşi solemnă… Ne reculegem.”

(Repaosul duminical)

Puțină lume știe că Iancu Caragiale n-a fost doar un mare scriitor și la fel de mare grumand, ci și cârciumar și berar, e drept, nu la fel de mare. Epigramistul Cincinat Pavelescu a făcut haz de încercările nu prea reușite ale lui Caragiale în ale antreprenoriatului culinar:

„Iancu Luca Caragiale/ Îți dă berea cu măsură,/ Face şi literatură/ Însă... nu face parale!”

Despre Ion Luca Caragiale am putea povesti mult și bine, dar e timpul să ne continuăm incursiunea culinară cu alți autori pasionat de gastronomie.

Calistrat Hogaș, un gurmand în Munții Neamțului

Calistrat Hogaș (1847-1917) a fost prozator, profesor și publicist, autor al unui jurnal de călătorie prin Munții Neamțului. “Pe drumuri de munte” a apărut în 1912, dar din cauza numeroaselor greșeli de tipar, a fost topită și reeditată în 1914. Și această ediție a fost urmărită de ghinion, întregul tiraj arzând într-un incendiu în depozitul editurii. A fost reeditată abia peste șapte ani, în două volume, al doilea volum fiind cartea pereche “În Munții Neamțului”.

Calistrat Hogaș își desfată cititorii cu descrieri ale pregătirii meselor pline de bucate în timpul călătoriei sale prin munții Neamțului sau de preocupările culinare rafinate ale părintelui Ghermănuță.

„E o adevărată îmbelşugare şi, mai la urmă, chiar un lux, să mănînci în Valea Sabasei brînză cu smîntînă, scrob cu unt proaspăt, borş de pui dres cu ou şi cu smîntînă, pui fripţi şi, dacă nu e ceva neobişnuit, e cel puţin de mirare, ca toate acestea să-ţi fie gătite şi puse înainte de o femeie frumoasă”.

Nu peste tot preocupările culinare erau la fel de rafinate. În satul Borca, într-o zi de post:

„De o parte fumega un foc pe sfîrşite, iar pe de alta şedea bărbatul pe un scaun de ţară cu patru picioare, înaintea unei mese rotunde. O mămăligă răsturnată chiar atunci şi o strachină de borş de fasole şi perje verzi alcătuiau ospăţul frugal al acestei perechi de oameni”.

În alt sat, la Pipirig, la părintele Ionică, lucrurile stăteau altfel, iar ospățul a fost mare:

„În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemişcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri şi fierbinţi se ridicau în jurul mămăligii, străchinile nouă, smălţuite cu albastru şi roş, pline cu borş de oaie şi numărate pe căciuli, stăteau fiecare alăturea cu cîte o lingură albă de lemn asemenea nouă. Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borşul fierbinte cu iuţeala potrivită foamii fiecăruia dintre noi, ridicînd sprîncenele şi încreţind fruntea. N-aveam furculiţi şi, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gît”.

Popasul la cârciuma lui Avrum n-a prea fost pe placul drumeților:

„Cînd păşirăm pragul, o duhoare alcătuită din toate mirezmele pămîntului îmi străbătu pînă-n creieri; nu te pricepeai dacă miroase a pămînt, a ouă clocite, a grăsime rîncedă, a peşte sărat, a piele nedubită, a brînză iute, a curechi murat. Nu miroase a nimic din toate acestea, dar mirosea a toate acestea la un loc”.

Mult și bine am putea povesti despre aventurile culinare ale lui Calistrat Hogaș pe drumuri de munte, dar, cum călătorului îi șade bine cu drumul, e timpul să ne mișcăm și noi spre alte povești, ale altor scriitori gurmanzi.

Rămâi deci pe recepție!